Epitaful lui Silvan poartă numele egumenului care l-a dăruit mănăstirii Neamţ în anul 1437. Aşa ne informează inscripţia care înconjoară piesa. Realizată din mătase, fir de aur şi argint, cu contururi subliniate de mici perle, ea a fost brodată de călugări chiar în atelierele mănăstirii Neamţ, pe atunci important centru cultural şi artistic.

Epitaful reprezintă Plângerea lui Hristos: Iisus, întins pe piatra roşie din Efes, este vegheat de Maica Domnului, aşezată la capul său, şi de Maria Magdalena, care pare că îşi smulge părul de durere. Cinci îngeri încadrează sus şi jos scena, iar în colţuri sunt reprezentaţi simbolic cei 4 evanghelişti: Ioan (vulturul), Luca (taurul), Marcu (leul) şi Matei (îngerul). Motivul crucii înscrise în cerc şi chenarul care încadrează scena centrală au dublă valoare, simbolică şi decorativă. Folosit ca văl de procesiune, epitaful este păstrat în bisericile de rit ortodox în altar, de unde este scos în timpul ritualurilor dinainte de Paşte, fiind asociat din punct de vedere liturgic Coborârii de pe Cruce, Plângerii şi Punerii în mormânt a lui Hristos.

În lunga domnie a lui Alexandru cel Bun s-au dezvoltat mai multe ateliere locale care au preluat și continuat tradiţia imperială bizantină. Călugării de la Neamţ îmbină în acest epitaf puncte variate pentru a crea efecte speciale care fac din broderie o adevărată „pictură cu acul”.

Caftanul de la Bistriţa, confecţionat din brocart italienesc, a fost refăcut dintr-un somptuos acoperământ de mormânt dăruit de către boierii Craioveşti ctitoriei lor de la Bistriţa pe la 1490. Pe fondul de catifea roşie de mătase se evidenţiază motive decorative de inspiraţie vegetală, relieful datorându-se unor tehnici speciale de ţesere a firelor de argint aurit. Atât motivele ornamentale cât şi tehnica de execuţie indică un atelier italian de pe la 1480 - 1490. Costul unui asemenea veşmânt echivala în epocă cu cel al unei moşii de zeci de hectare de pământ, semnalând puterea şi bogăţia purtătorului său.

Derivat din vechiul costum persan de călărie, caftanul era iniţial purtat de demnitarii bizantini, fiind preluat ulterior de dregătorii de rang înalt din administraţia otomană, inclusiv de cei de la curtea voievozilor din Țările Române.

Gestul boierilor Craioveşti de a dona acest costum de preţ ctitoriei lor se înscrie în practica epocii. Asemenea lor şi asemenea aristocraţiei occidentale contemporane, domnitorul Neagoe Basarab avea să dăruiască şi el un caftan somptuos bisericii mănăstirii Bistrița pentru a i se da o nouă utilizare.

La începutul secolului XVI printre obiectele de preț dăruite de boierii Craiovești mănăstirii Bistrița se număra și acest chivot din argint. El înfățișează o biserică de plan dreptunghiular, cu o absidă cu cinci laturi în dreptul altarului, o turlă centrală şi patru turle mai mici pe colţuri (din care una lipseşte).

Două rânduri suprapuse de plăcuțe dreptunghiulare, demarcate de elemente decorative de inspirație gotică, înconjoară chivotul. Ele conțin busturi ale unor importante personaje din istoria Bisericii. Pe latura nordică sunt reprezentați prooroci (Aaron, Ilie, Habacuc, Ieremia) și imnografii Ioan Damaschinul și Cosma din Maiuma. Pe latura estică apar sfinții Vasile cel Mare, Grigore cel Mare și Ioan Gură de Aur,  autori ai Liturghiei ortodoxe, împreună cu sfântul Nicolae. Pe latura sudică sunt înfățișați sfinții militari Mihail și Dimitrie, Teodor Tiron și Teodor Stratilat împreună cu sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian. Pe latura vestică, marcând intrarea în biserică, este înfățișată icoana Maicii Domnului cu pruncul Hristos (Hodighitria), flancată de Sfinții Petru și Pavel (placa reprezentându-l pe cel din urmă a dispărut).    

Îmbinarea iconografiei tipic ortodoxe cu elemente decorative de factură gotică caracterizează numeroase piese de argintărie utilizate în Țările Române în această perioadă. Ea atestă atât circulația motivelor, varietatea legăturilor comerciale întreținute de boieri și domnitori cât și practicile atelierelor cărora le sunt comandate astfel de piese.

În 1561, meşterul Dosoftei de la mănăstirea Putna sculpta pentru postelnicul Matei Crăciun şi soţia sa Maria o cruce de procesiune destinată bisericii mănăstirii Slatina, de curând ridicată de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi de soţia sa, Ruxandra.

Crucea, înaltă de o jumătate de metru, are trei braţe orizontale care redau simbolic forma crucii pe care a fost răstignit Iisus: braţul de sus marchează locul plăcuţei cu inscripţia INRI (Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor), iar cel de jos locul în care picioarele Sale au fost bătute în cuie. Sculptată pe ambele feţe, ea este prinsă într-o ferecătură din argint aurit, decorată cu vrejuri spiralate, în filigran, şi cu rozete la colţuri, mânerul din argint aurit fiind prevăzut cu o sferă, simbol al globului pământesc.

Fiecare faţă a crucii este împărţită în 16 scene miniaturale; majoritatea istorisesc viaţa şi patimile lui Iisus, în timp ce câteva prezintă legende locale, ancorând astfel obiectul în realitatea contemporană a secolului XVI. Cele mai multe scene se petrec pe un fundal arhitectural complex în timp ce altele se petrec în ample peisaje. Ambele soluţii asigură unitatea de timp şi spaţiu a naraţiunii, permiţănd sintetizarea mai multor episoade într-o manieră convingătoare.

Icoana Coborârea de pe cruce propune o paralelă vizuală unică în arta românească, între durerea Doamnei Despina Miliţa la moartea fiului său Teodosie şi cea a Maicii Domnului la coborârea de pe cruce a fiului său Iisus. Atât tema cât şi felul în care este ea reprezentată sunt neobişnuite pentru pictura ortodoxă.

Plasată în stânga imaginii, în planul secund, şi semnificativ mai mică în raport cu personajele istoriei sacre, Doamna Despina, în haine negre de doliu, îl ţine în braţe pe Teodosie, înveşmântat în costum de ceremonie şi cu coroana pe cap. Inscripţia consemnează rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

La sfârşitul secolului XVII, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) susţinea refacerea bisericii mitropoliei din Târgovişte, inclusiv a iconostasului acesteia. Printre icoanele noi pictate de Athanasie zugrav, se numără şi cea a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Privind-o, cei care i se închinau își puteau aminti fapte istorice intrate în legendă care, grație contextului contemporan, aveau o pronunțată valoare simbolică.

Icoana îi prezintă pe cei doi sfinți în picioare, așezați simetric de o parte și de alta a unei cruci monumentale, vegheată în partea de sus de imaginea lui Iisus binecuvântând; la poalele crucii se întinde orașul Constantinopol. Pe lângă însemnele puterii imperiale - costume somptuoase, sceptre bogat decorate şi coroane - cei doi sfinți poartă și însemne de mari arhierei, conducători ai bisericii: Constantin are pe piept o cruce pectorală cu reprezentarea lui Iisus răstignit, iar Elena medalionul cu imaginea Maicii Domnului.

Construită de domnitorul Şerban Cantacuzino (1678 - 1688) în primii ani de domnie, biserica mănăstirii Cotroceni a fost înzestrată de acesta cu un iconostas de dimensiuni impresionante, bogat decorat.

Structura şi temele icoanelor respectă o tradiţie codificată în secolul XVI, prin care întregul sistem decorativ articulează sintetic istoria creştinismului. Sculptura în relief plat, realizată de un atelier local, figurează arborele lui Ieseu sub forma viţei de vie care iese din coasta personajului culcat pe o parte. Motivul simbolizează descendenţa lui Iisus din casa regelui David. Pictura icoanelor organizate în trei registre suprapuse a fost încredinţată lui Constantinos, meşter format în ambianţa picturii greceşti post-bizantine. Pictura sa, dominată de roşu, albastru şi verde, pune în valoare fondul de aur.

În partea de jos a iconostasului, uşile împărăteşti sunt încadrate simetric de cele patru icoane împărăteşti, cea din extrema dreaptă reprezentând Adormirea Maicii Domnului, sărbătoarea căreia îi este închinată biserica.

Stângace şi uşor desuet, portretul hatmanului Manolache Manu scrie o pagină în istoria vizuală a societăţii româneşti de la începutul secolului XIX. Echivalent al ministrului de interne, hatmanul făcea parte din guvernul Moldovei, fiind astfel asimilat administraţiei otomane şi obligat să poarte caftan şi calpac, însemne ale funcţiei. Caftanul dublat cu blană lasă să se vadă cămaşa albă, decorată cu motivul lalelei, floarea preferată a sultanilor. Veşmintele şi calpacul par supradimensionate în raport cu chipul bărbatului. Trecut bine de prima tinereţe, el a schimbat barba stufoasă a vechilor boieri pe o barbă scurtă şi o mustaţă frumos îngrijite, mult mai moderne.

Patru tomuri groase în limba franceză sunt puse la vedere pe un raft în spate pentru a sugera formaţia intelectuală a boierului.

Soţia sa, Sultana Manu, născută Mavrogheni, poartă o rochie de factură occidentală, chiar dacă depăşită. Alăturarea celor două dă la iveală cu autenticitate limitele protipendadei româneşti şi ale aspiraţiilor sale de modernizare.

Fragmentul de frescă din biserica de la Bordeşti (jud. Vrancea) înfăţişează un bărbat matur care ţine în mâna dreaptă o pensulă iar în stânga o scoică utilizată pentru amestecarea culorilor. Îl recunoaştem astfel pe autorul picturii, meşterul Pârvu Mutu. Instrumentele specifice meseriei sunt atribute care îi asigură recunoaşterea socială într-o lume gata să renunţe, măcar parţial, la tradiţia bizantină a anonimatului meşterului.

Apariţia portretelor de acest fel semnalează schimbarea substanţială de mentalitate care a însoţit dezvoltarea breslelor meşteşugăreşti şi o mai nuanţată stratificare socială în Țările Române.

Doamna Roxanda, fiica lui Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti (1512-1521), apărea în pictura bisericii mănăstirii Curtea de Argeş alături de soţul său, Radu de la Afumaţi (1521-1529). Pictura oferea contemporanilor şi posterităţii imaginea ctitorilor ca demni continuatori ai tradiţiei bizantine şi sprijinitori ai Bisericii.

Doamna Roxanda este înfăţişată în picioare, în costum imperial bizantin; poartă pe cap o coroană de aur bătută cu rubine, safire şi perle, de care atârnă cercei grei de tâmplă. Costumul, ţinuta şi gestica Doamnei Roxanda ilustrează aspiraţiile, preocupările, gustul şi stilul de viaţă al domnitorilor Ţărilor Române, într-o vreme în care aceştia îşi asumaseră rolul de susţinători ai Bisericii Ortodoxe în Balcani.

Restaurarea şi repictarea bisericii mănăstirii Curtea de Argeş la sfârşitul secolului XIX au impus decaparea celor mai valoroase fragmente din ansamblul originar, cele mai multe dintre acestea intrând în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României.